Nostalgicii comunismului: ”Dovada că nu s-a trăit prost între anii 1965 – 1989…”
Câțiva nostalgici au postat de ceva timp pe internet o serie de informaţii, date statistice, menite să ne convingă că pe timpul lui Nicolae Ceaușescu, mai exact în anii 1965 – 1989, s-a trăit mai bine ca de 30 de ani încoace.
Cei mai mulți își amintesc din perioada comunistă cozile interminabile la pâine, autobuzele arhipline, dar și faptul că erai nevoit să aștepți chiar și 7 ani să-ți poți cumpăra o mașină. Imortalizarea greutăților vremii era considerată „o denigrare a realității socialiste” pentru care puteai face șase ani de închisoare.
Cam așa arăta România comunista în anii `70 și `80:
Puteai aștepta un autobuz și o oră întreagă. De aceea, erau adesea atât de pline încât mergeau cu ușile deschise și cu spatele aproape atingând pământul din cauza greutății. Hipsterii din zilele comuniste purtau jeanși și adidași Nike sau Puma, aduse de marinari din Occident, împreună cu viniluri care erau duplicate pe casetă la o viteză uimitoare.
Cum nu aveai voie să călătorești în afara României, vacanțele se petreceau în țară, la munte sau la mare. Unii plecau în excursii cu bicicleta, alții cu mașina, folosindu-și vehiculele drept hoteluri all-inclusive unde mâncau, dormeau, fumau și, dacă aveau noroc, chemau și-o gagică.
Oameni aștepteaptă la rând să cumpere bilete pentru meciul de fotbal. Jocurile erau destul de blânde, pentru că suporterii aveau grijă să nu atragă atenția asupra lor. Când România juca împotriva altei țări, publicul local era separat de cel străin de forțele de securitate.
Mașinile erau scumpe și puteai aștepta și șapte ani ca să-ți cumperi una. Nu prea aveai nici opțiuni: cele mai multe erau Dacia românești, care te lăsau aproape mereu în mijlocul drumului.
Pentru economisirea benzinei, un weekend circulau mașinile cu număr par, un weekend cele cu număr impar. Dacă n-aveai garaj sau prelată, mașina hiberna în zăpadă pe timpul iernii, iar primăvara o găseai ruginită.
Nostalgicii comunismului: ”Dovada că nu s-a trăit prost între anii 1965 – 1989…”
Iată ce spun nostalgicii acelei perioade:
În anii ‘70 se vindeau în magazine, 10 -20 de feluri de salam, de brânză şi de carne…Portocalele, Bananele, Merele, Perele, Cireşele (când era sezonul) şi orice fel de alte fructe româneşti se găseau din abundenţă. Penuria a început abia după anii 80.
În anii 70, bananele, portocalele, dar si fructele româneşti erau peste tot. Tot ce scriu alţii, cum că nu era aşa, este o minciună grosolană.
Iată o astfel de minciună: „Primele mele triste amintiri din „iepoca” comunistă sunt de la câţiva anişori, 6-7, în anii ’70, când aşteptam cu stoicism să se coacă pe şifonier puţinele banane pe care le puteau găsi părinţii mei la Alimentara şi care mai întotdeauna erau verzi, necoapte”
Nici vorbă de aşa ceva în anii ’70. Puteai cumpăra banane, portocale, grapefruit-uri sau lămâi câte vroiai. E o minciună că erau „verzi”…Cele verzi au apărut mult după anii ’80, ca mai apoi să dispară de tot… Ne făceam în mod curent acasă suc de lămâie, storcând cu mâna lămâile naturale, punând apă şi două linguriţe de zahăr. Sucul era minunat. Şi aveam şi un pahar înalt şi perfect cilindric. Când vroiam să fie sucul şi mai bun storceam două lămâi. Mai ales după ce fugeam câteva ore prin praf, la fotbal, era minunat.
Între anii ’70 – ’80, cu 4-6 lei iţi luai 100-200 de grame de salam sau parizer – şi alea de atunci, nu erau deloc mizeriile de azi cu E-uri, maţe şi zgârciuri tocate…. Prin clasa 2-a – 3-a, mergeam în pauza mare la magazin şi ne luam corn cu salam cu doar câţiva lei…Îmi lăsa mama mărunţiş să-mi iau ceva de mâncare.
Am fost în tabără cu şcoala sau cu liceul, aproape în fiecare an, începând din clasa IV-a …O tabără costa între 300 şi 500 lei 10-12 zile.
Întreţinerea la bloc (3 camere) era de 50 lei vara şi în jur de 100-120 lei iarna…salariul minim era de 1800 de lei apoi s-a făcut 2000 de lei…Salariul mediu era de 2500 de lei…NET: impozitul pe salariu şi orice altă taxă au fost scoase.
Venea stomatologul la şcoala şi îi consulta pe copii şi îi programa pe copii la cabinetul dentar. La gravide mergea medicul acasă sa le vadă şi înainte şi după ce năşteau.
Te lua poliţia de pe stradă dacă nu munceai…şi-ţi dădea un loc de muncă. Te urmăreau mai apoi să vadă dacă te duci la servici. Nu exista şomaj.
Foarte, foarte mulţi oameni primeau case de la stat (apartamente) pentru care plăteau chirii MODICE – chiria era de aprox. 50 de lei pe luna.
Un bilet de autobuz era în anii ’70 – 50 de bani, în anii ’80 a ajuns la 1 leu, în 1989 a ajuns la 1.20 lei.
Sunt antibolşevic ca opţiune politică, dar NU CU MINCIUNI se scrie istoria…. Da, a fost frig în ultimii ani şi magazinele au fost goale. În ele se mai găseau doar macaroane şi conserve de peşte… Dar nu a fost tot timpul aşa.
Îmi amintesc când în anii 1987-1989, în plină penurie de alimente, îmi cumpăram conserve de peşte amintindu-mi de cornul minunat şi de salamul gustos ce-l mâncam cândva. Sincer nu era rău nici peştele: atât cel marinat cât şi cel în ulei erau foarte bune. Dar nu puteai mânca doar peşte.
Curtea şcolii era permanent deschisă inclusiv în vacanţe. E o crimă că astăzi curţile şcolilor şi sălile de sport stau închise, cu lacătul pe ele, în timp ce copiii n-au unde se juca. Asta o decid azi oameni care nu s-au jucat, niciodată, în curtea şcolii sau între blocuri, când au fost mici.
În curtea şcolii se juca fotbal de dimineaţa până seara (mai puţin dacă aveau unii ore de sport şi nu făceau sport în sală)…
Mergeam vara şi dădeam cu mingea şi racheta de tenis la peretele şcolii, undeva în zona unde nu erau geamuri…Nu mi-a zis nimeni niciodată nimic…La ştrand un bilet pentru o zi întreagă era pentru un copil 3 lei apoi către 1989 s-a făcut 5 lei…Cu toate astea, recunosc că mai şi săream gardul împreună cu alţi copii.
Nu de puţine ori se spărgea la şcoală, din greşeală, câte-un geam de la o minge de tenis sau de fotbal şi nu era nici un scandal: se-nlocuia geamul şi gata. Bicicletele erau peste tot: copiii aveau Pionier, Pegas sau Tohan. Patinoarele la fel: cânta muzică uneori, şi-ţi dădeau ceai cald.
Cu siguranţă am avut o copilărie foarte fericita şi n-am văzut în jurul meu copii care sa nu aibe una la fel…Şi am crescut într-un cartier obişnuit într-un oraş prăfuit de provincie.
Vorbesc ca unul care am trăit vremurile alea ca şi copil…
Nu poate veni un MINCINOS să spună că de-abia puteai cumpăra câteva banane verzi în anii 70
În 1989, profesorii aveau salarii între 2200 şi 3500 de lei (mama era profesoară) după vechime şi gradele pe care şi le puteau lua.
Inginerii erau cu ceva mai bine plătiţi ca profesorii cu aceeaşi vechime în muncă.
Un debutant începea întotdeauna cu salariul minim (1800 şi mai apoi 2000 de lei). Dar după câteva luni era trecut pe primul nivel de salarizare din specializarea lui.
La televizor se transmiteau în anii 70 aproape toate competiţiile sportive TENIS, FOTBAL, RUGBY, ATLETISM, OLIMPIADE etc…erau filme americane şi englezeşti câte vrei: seriale, foiletoane, cinematecă etc.. ..programul începea la 10-11 dimineaţa şi mergea pana la 24 sau la 1 noaptea…reducerea programului s-a petrecut treptat după anii ’80.
Meciurile lui Ilie Năstase de la Turneul Campionilor erau transmise în direct noaptea la 1, 2, 3 dimineața. Ca și notele de 1.00 (nu era loc pe afișaj) ale Nadiei Comăneci, de la Olimpiada de la Montreal. Când juca Dobrin, doar un simplu meci în campionat, străzile se goleau și mergeam să-l vedem. Ce să mai spun de Craiova lui Balaci sau de Steaua?
Siguranța, noaptea pe străzi, era maximă …te-ntâlneai cu un milițian, dacă nu la prima străduță, atunci la a doua…Cinematografele, ștrandurile, terasele, cofetăriile toate avea prețuri modice: o prăjitură costa 2.50 – 3 lei. Erau și cu 1.50 dar și mai bune și mai mari cu 4-5 lei. Savarinele îmi plăceau cel mai mult și nu erau scumpe. Și Doboșurile erau bune sau Indienele.
Despre ce vorbim? Țara DUDUIA de noi CONSTRUCTII..erau MACARALE peste tot …
Noi cartiere de locuințe se ridicau peste noapte în fiecare oras….Mi-amintesc cum ne jucam câteodată seara, urcând fugind scările de beton nefinisat, prin blocurile aflate în construcție.
Trenurile pe distanțe lungi ajungea cu 2-3-4 ore mai repede ca azi…
Cu un salar MEDIU iti putea face lejer un concediu de 10-12 zile la mare
E adevărat: la orele de vârf autobuzele erau aglomerate.
Cărțile din Biblioteca pentru Toți erau 5 lei bucata. S-a tipărit atunci aproape toată Literatura Națională și Universală. Plus cărți de filozofie, de istorie sau de critică. Când luau salariul, tata și mama veneau fiecare cu sacoșa cu cărți acasă, așa cum veneau cu roșii și ardei.
Și erau cărți una și una. Mai târziu, cărțile din Biblioteca pentru Toți au devenit 10-12 lei. Dar nici așa nu erau scumpe. Cea mai bună revistă era Secolul XX. Mi-o amintesc și acum, că o cumpăra mama și mai citeam și eu din ea. Era groasă cât o carte, cu articole tot unul și unul. Așa o revistă nu mai avem azi.
Ne duceau cu școala, la Cinematograf și la Teatru. Excursiile cu școala erau cel puțin una pe trimestru. Pe stadioane copiii aveau intrarea liberă. La noi în oraș, echipa juca în Divizia C și câteodată, mai intra și-n B. Dar eram cu toții mândri de ea.
A NU SE CONFUNDA ANII 70-80 CU CRIMELE BOLSEVICE DIN ANII 50….CARE AU FOST DE GROAZĂ. Ce mi-au povestit părinții și bunicii mei întrece orice închipuire.
Laptele (despre care unii mint în alte articole „că plângeau după el”), ți-l lăsau cei de la fabrică, în fiecare dimineață direct în scara BLOCULUI…
Puneai sticla goală în niște lădițe și găseai dimineața, O ALTĂ STICLĂ PLINĂ. Prețul în anii ’70-’80 – 2.20 lei litrul apoi s-a făcut prin anii ’80 – 3 lei…apoi a fost 3.30
Banii îi lăsai într-o cutie de carton (nu-i fura NIMENI cum nu fura nici laptele din lădițe), sau suna cel cu laptele o dată pe săptămână la ușă…
După anii ’80, chestia asta a dispărut…
Dimineața mă trezea câteodată, zgomotul celor care veneau cu lăzile cu lapte la fiecare bloc. Ajungeau la noi la bloc să ia sticlele goale și să le pună pe cele pline cu lapte între ora 6:00 și 6:30.
Admiterea la liceu și la facultate au fost printre cele mai corecte și mai bine organizate concursuri la care am participat. La fel erau și Olimpiadele școlare. Nu conta statutul social al celor care dădeau examen.
Și, atenție: eu am crescut într-un oraș de provincie din ARDEAL, nu în BUCUREȘTI și nici în vreo capitală de județ…Dar era LA FEL peste tot.
Ceea ce vă povestesc eu AM TRĂIT. Ce vă povestesc SUNT FAPTE nu e apologie, nu e propagandă …sunt fapte.
AM POVESTIT exact ce am trăit. …Nu contează ce regim a fost sau ce regim ar fi fost : Aș fi spus exact ce am trăit indiferent de regim. Cine vă spune că n-a fost așa VĂ MINTE.
Desigur o poveste separată ar trebui scrisă despre magazinele ajunse aproape goale după anii 1985…
Sursa: fluierul.ro
