Iubirea cucerește lumea: “Sunt paralizată, dar am vizitat 23 de țări. Soțul meu mă duce în brațe peste tot”
”Nu pot să merg, dar am călătorit în 23 de țări și 80 de orașe. Soțul meu mă cară în brațe. Sus pe scări, sus pe munți, peste tot prin lume.
Eu sunt Giulia. Povestea mea poate părea asemănătoare cu a multor altora, dar a mea are ceva unic. Povestea mea începe pe 6 octombrie 2011. Aveam 19 ani, vara doar ce se terminase și o relație o dată cu ea. Ne întorceam acasă pe scuter când am alunecat. Nu a fost un accident spectaculos cum vezi la Hollywood. O simplă alunecare. Dar am făcut o mișcare puternică în spate și mi-am rupt o vertebră din coloană. Momentele imediat după accident sunt foarte clare în mintea mea. Am simțit o durere puternică în picior, am crezut că mi l-am rupt, care apoi s-a dus la spate. Câteva secunde mai târziu am simțit o durere îngrozitoare, cum nu mai simțisem vreodată. Apoi ambulanță, sirenă, lumini. Din acel moment amintirile mele se pierd și se suprapun cu ce mi-au povestit apropiații.
Îmi amintesc că am ajuns la spital, că am văzut chirurgul, apoi pe părinții mei. Singura amintire clară pe care o am este mângâierea caldă și calmă a unei mâini pe mâna mea imediat după operație. La câteva secunde după ce m-am trezit din anestezie, am simțit că ceva s-a schimbat. Nu pot explica în cuvinte. M-am uitat la picioarele mele și părea că sunt ale altcuiva. Păreau moarte. Păreau că nu aparțineau corpului meu. Ca să îmi liniștesc părinții și frații le-am spus că le simt mângâierile, dar, din păcate, nu le simțeam. Aveam mii de dubii și de întrebări. Nu știam nimic încă, medicii nu îmi spuseseră nimic. Dar grija mea cea mai mare era familia mea. Ei deja petrecuseră mult timp în spitale. Fratele meu a avut leucemie când era mic, de care a scăpat și nu voiam sa retrăim acea traumă. Spitalele, doctorii, recuperarea. Totul.
Am început imediat să glumesc. Spuneam că datorită invalidității mele voi primi reduceri și voi putea să mă bag în față la cozi. Părinții mei mereu se supărau pe mine când spuneam asta. Adevărul este că trebuie să minți uneori pentru că realizezi că este mai greu pentru cei din jurul tău decât pentru tine. Asta a devenit una dintre puterile mele, pentru că atunci când ajungi foarte jos, înveți să râzi de orice, chiar și de ghinioane.
Azi suntem soț și soție, doi companioni călători inseparabili, care au nevoie unul de celălalt. Suntem creativi și ambițioși, tindem spre scopuri și le atingem mereu. Am vizitat amândoi 23 de țări și 80 de orașe. Am ajuns în Machu Picchu, la Marele Zid, în Japonia, India, Bolivia, China, Canada and Sigiriya, un bolovan uriaș din Sri Lanka cu 1000 de trepte. 1000 de trepte pe care le-am urcat împreună. Ei bine, el le-a urcat și eu am stat în spinarea lui. Soțul meu m-a dus în brațe la propriu în locuri în care nu aș fi reușit să ajung altfel. Călătorind m-am redescoperit, mi-am redescoperit viața. Când am înotat în Marea Indoneziei, când am vizitat situri arheologice în Peru, aproape că am uitat că nu pot merge. Am simțit ca fiind una dintre acele bucurii care se simt în viața normală. Îmi propun un scop și îl ating, țară după țară.
Am descoperit că unii oameni sunt mai deschiși în a accepta dizabilitățile și diversitatea, că unele orașe sunt mult mai accesibile pentru mine decât altele și că unele limite care par imposibile sunt, de fapt, posibile. Într-un scaun cu rotile am învățat ce este imposibile. Este imposibil pentru mine să merg de la o zi la alta. Este imposibil să mă întorc în timp. Este imposibil să mă întorc la acea fată iresponsabilă de 19 ani.
Dar am realizat și că orice altceva este posibil. Este posibil să urc 1000 de trepte în spatele soțului meu. Este posibil să organizez o călătorie la 4000 de metri înălțime și să călătoresc prin Europa cu trenul cu un rucsac și scaunul meu. Trebuie să îți dorești să să nu renunți.
Mulți își găsesc puterea în sport. Eu în dragostea pentru soțul meu și pentru călătorii. Nu am un sfat valid general valabil. Dar pot să vă spun să căutați ceea ce vă face să vă simțiti vii, fericiți și liberi. Poate să fie orice. Nu lăsa pe nimeni să îți spună că este imposibil. Eliberează-te de ceea ce spun alții. Oamenii judecă și se conformează să facă mereu aceleași lucruri. Am decis că voi sfida regulile și că important este să ajung acolo. Nu te teme că trebuie să te rezem de ziduri ca să eviți să cazi. Scopul este să nu cazi. Urmărește-ți scopul și fii diferit. Eu am ales să fiu excepția. Poți să pierzi totul, picioarele, poate chiar scaunul, dar nimeni nu-ți poate lua determinarea și voința. Este alegerea ta. Alege bine, depinde de tine.”
