Zi de zi, un stol de corbi se strângea la aceeași fereastră — misterul s-a elucidat abia când locatarii au avut curajul să intre înăuntru

În fiecare zi, locatarii observau același lucru: un stol de corbi se strângea neclintit la aceeași fereastră de la etajul trei. Nimeni nu reușea să-și explice comportamentul păsărilor — până în momentul în care oamenii din bloc au îndrăznit, în sfârșit, să intre în interior.
Clădirea era veche, cu scări care trosneau la fiecare pas, becuri care pâlpâiau la cel mai mic curent și vecini mereu iritați din cauza gunoaielor lăsate pe palier. Totuși, de o vreme, se întâmplau lucruri pe care nimeni nu le putea ignora.
În fiecare dimineață scena se repeta. Corbii ocupau pervazul, croncănind, îmbrâncindu-se și bătând din aripi, ca și cum ar fi așteptat ceva sau pe cineva. Fusese încercat totul ca să fie alungați, însă zadarnic. Se întorceau neabătut, de parcă un fir invizibil îi aducea la același loc.
La început, oamenii glumeau pe seama lor. Apoi atmosfera s-a schimbat, iar prezența păsărilor a început să fie privită ca un semn întunecat. Se zvonise că în apartament locuia o femeie în vârstă care hrănea corbii zilnic, însă nimeni nu o mai văzuse de mult. Noaptea, un tremur ușor de aripi părea să vină dinspre fereastră — ca și cum stolul nu ar fi plecat niciodată complet.
Într-o zi, câțiva vecini au hotărât să verifice ce se întâmplă. Au bătut la ușă, dar nu a răspuns nimeni. Așa că au coborât pe afară și s-au apropiat de fereastră, încercând să arunce o privire înăuntru.
Vederea i-a lăsat fără cuvinte.
Înăuntru era o liniște grea, aproape înțepenită. Aerul mirosea slab a ceai învechit și a praf așezat în straturi. Pe masa din cameră se afla o cană rămasă pe jumătate plină, câteva ziare ordonate cu meticulozitate și o pătură așezată cu grijă pe spătarul unui scaun.
Totul părea neatins, ca și cum stăpâna locului ar fi putut apărea din clipă în clipă din camera alăturată.
— Ciudat… murmură cineva.
Oamenii s-au privit între ei, nesiguri, apoi au împins cu precauție ușa dormitorului.
Pe pat, între pernele aranjate perfect, se afla o bătrână. Părea doar adormită, dar tăcerea profundă și atmosfera rece spuneau totul fără niciun cuvânt. Pe noptieră se aflau ochelarii ei, o carte deschisă la jumătatea lecturii și o farfurie în care rămăseseră câteva firimituri de pâine.
Era limpede de ce se întorceau corbii în fiecare zi — obișnuința lor de păsări inteligente, legătura cu femeia care îi hrănise poate ani la rând. Poate că o așteptau din reflex, poate că, într-un fel al lor, nu înțeleseseră încă absența ei.
Când vecinii au ieșit în tăcere din apartament, din dreptul ferestrei s-a auzit din nou croitul cunoscut al stolului.




