Viața grea a unui român din Spania care luptă cu sărăcia și birocrația. „O am și pe mama cu mine, dar nimeni nu ne ajută.”
Renato Zamfir, un tânăr de naționalitate română, a sosit în urmă cu cinci ani în orașul spaniol Palma de Mallorca (comunitatea autonomă Insulele Baleare) cu speranța de a găsi un loc de muncă bine plătit, care să-i asigure un trai decent atât pentru el, cât și pentru mama lui.
Românul a dezvăluit recent povestea ultimilor cinci ani din viața sa jurnalistei M. Elena Valles de la publicația Diario de Mallorca.
Podea din pământ
Începutul a fost mai greu pentru Renato, principala sa ocupație de atunci fiind colectarea fierului vechi, o activitate care îi aducea bani puțini. În prezent, el are contract de muncă în domeniul construcțiilor dar tot nu este mulțumit. „Închirierea unui apartament este imposibilă și cu atât mai mult pentru că sunt cu mama mea”, a explicat tânărul motivul nemulțumirii sale.
„Noaptea ne este foarte frig”, a mărturisit Renato în timp ce învârtea lingurița în ceașca de cafea pe care o sorbea încet în fața barăcii unui prieten, vecină cu a sa. Locuința lui este una dintre barăcile situate la capătul parcului Sa Riera, peste drum de cimitirul Son Valenti.
După cinci ani în Palma, conaționalul trăiește fără lumină, fără apă curentă, fără niciun fel de salubrizare urbană. Podeaua camerei sale este pământul gol al unui teren deținut de Consiliul Local al capitalei insulei Mallorca.
Pentru a-și izola de umiditate patul, hainele și cele câteva piese de mobilier,, a întins niște preșuri direct pe pământ. În ciuda acestui fapt, mirosul de umiditate impregnat în țesătură este perpetuu. Dar lui nu-i pasă. „Când ești aici de ceva vreme nici măcar nu-l simți”, a recunoscut el.
Locuințele sunt tot mai greu de închiriat
Renato are acum un loc de muncă permanent, de o lună este muncitor într-o firmă de construcții și are un salariu de 1.200 de euro. Din păcate, nici acest salariu nu este suficient pentru a închiria o locuință decentă.
„Nu găsesc niciun apartament, cer trei luni în avans și ar trebui să o iau și pe mama cu mine, care locuiește în baraca de alături, pentru că nu o voi lăsa singură, dar totul devine mai dificil” a explicat tânărul muncitor.
Varianta de a împărți o locuință există, „dar trebuie să ai și noroc, că vor să ți-o închirieze, că restul oamenilor din apartament sunt buni și nu pun probleme. Vom vedea”, după cum a spus el însuși.
„Trebuie să încep să economisesc, dar cu prețurile care sunt acum, văd că este tot mai greu să obțin un apartament pentru mine și pentru mama mea”, a precizat Renato. „Nu-mi permit ceea ce cer ei și nu prea există chirii sociale”, s-a plâns el.
Toți acești ani Renato i-a trăit combinând locurile de muncă temporare cu colectarea și vânzarea deșeurilor . „De fapt, ei (serviciile sociale – n.r.) au ajutat-o pe mama mea cu un apartament social în care am stat acum trei ani.
„Dar nu ne-au reînnoit contractul și ne-au dat afară pentru că aduceam fier vechi în casă și vecinii s-au plâns mult și s-au temut de infecții pentru că spuneau că sunt lucruri colectate din gunoi. De aceea ne-am întors din nou aici. Unde vom trăi? Nimeni nu te ajută”, a explicat el.
Baraca în care locuiește a fost construită chiar de Renato. Structura este din lemn, realizată din uși și scânduri colectate din containerele de gunoi.
El a sigurat-o pe jurnalista spaniolă că tot mai puține instituții sociale trec prin oraș: „Nu au mai venit de mult timp, înainte veneau cam o dată pe lună, dar nu mai. Cred că s-au săturat. Ne-au spus că ne vor ajuta cu un card de 200 de euro pentru mâncare , dar nu am mai auzit de el”.
Fără card de sănătate
De asemenea, Renato a dezvăluit încă o nemulțumire de-a sa. „Am acte, de cinci ani am NIE (număr de identificare fiscală în Spania, abreviat de la Numero de Identidad de Extranjero), dar nu am card de sănătate.
„M-am dus să-l fac și mi-au spus că trebuie să merg la Consulatul României sau direct în țara mea pentru a solicita acolo numărul meu de asigurări sociale. Cum este posibil așa ceva dacă sunt aici de cinci ani și lucrez? Birocrația îți complică viața.”
În așa-zisa așezare care este situată în apropierea parcului Sa Riera de 15 ani și care a fost desființată de autoritățile locale de două ori, majoritatea locuitorilor sunt cetățeni din Europa de Est. Toți se cunosc între ei. O bătrână a murit recent în micuța comunitate.
În zonă există și o colonie mare de pisici de care are grijă Cati, iar în apropiere se află terenul pentru pasionații de skateboard.
„Suntem destul de în siguranță aici, sunt oameni care se droghează sub pod, dar nu se apropie”, a încheiat Renato povestea ultimilor săi cinci ani din viață, poveste similară cu numeroase alte povești ale unor imigranți cărora încă nu le-a surâs norocul.
