Un ucrainean a cărat pe umeri câinele bătrân al familiei 17 kilometri, până la graniță, apoi s-a întors pe front
Un ucrainean a cărat pe umeri câinele bătrân al familiei 17 kilometri, apoi s-a întors pe front. Imagine virală!
Alina, o tânără refugiată din Ucraina, în vârstă de 35 de ani, a dezvăluit coșmarul prin care a trecut până a ajuns în Polonia.
Mărturiile ei sunt cutremurătoare, însă Alisa a primit aprecieri din întreaga lume după ce soțul ei a cărat în cârcă câinele bătrân al familiei când acesta nu a mai putut să meargă. Imaginea cu el a devenit virală pe rețelele de socializare.
Bărbatul i-a însoțit până la graniță, a cărat ciobănescul pe umeri și apoi, după ce familia și câinii au ieșit din țara invadată de ruși, s-a întors pe frontul de la Kiev.
Un ucrainean a cărat pe umeri câinele bătrân al familiei 17 kilometri, apoi s-a întors pe front. Imagine virală!
Iată întreaga ei poveste:
„Am pierdut enorm zilele acestea. Mai întâi pe tata. Apoi soțul meu a rămas dincolo de graniță. Am inima franjuri pentru că nu am fost niciodată despărțiți. El este parte din mine, cea mai mare și mai bună parte din mine și acum nu mai e cu noi. Niciun bărbat nu a rămas alături de noi.
Pe 23 februarie, tata a murit subit. Avea 59 de ani. A doua zi a început războiul și, în timp ce mulți oameni fugeau din Kiev, eu și soțul meu umblam după actele de deces prin tot orașul pentru a-l putea înhuma. Nu am reușit. Era terifiant. Sirenele sunau în tot orașul și erau tancuri peste tot.
Sunt programatoare și lucrez pentru o companie din Germania. Ei m-au ajutat să plec din Ucraina și să ajung în Polonia.
Am părăsit Kievul cu un Peugeot 307 în care ne-am înghesuit nouă persoane – eu, mama, sora mea, cei doi soți ai noștri, patru copii – și doi câini mari. Era imposibil să te miști în mașină. Am mers 16 ore până într-o localitate aflată la 140 de kilometri de Kiev.
Am decis să lăsăm mașina acolo și să mergem mai departe pe jos. Coada de mașini până la granița cu Polonia era uriașă, întinsă pe mulți kilometri și ar fi durat poate și cinci zile până am fi reușit să traversăm. Așa că am parcurs ultimii 17 km pe jos.
Am plecat la 4 dimineața – erau minus 7 grade. Călătoria a fost inimaginabil de grea, printr-o zonă muntoasă cu râuri, iar copiii plângeau din cauza frigului. Și nouă adulților ne venea să urlăm…
Ciobănescul german are 12 ani și a început curând să se poticnească. Cu fiecare pas era tot mai obosit. I-am rugat pe cei cu mașini să ne ajute să-l transportăm peste graniță, dar toți ne-au refuzat, sugerând să-l abandonăm. Câinii sunt însă parte din familia noastră. Au împărtășit cu noi bucuriile și necazurile…așa că soțul meu a decis să-l care pe umeri.
Am ajuns la graniță la 5 sau poate chiar 7 seara. Erau cozi uriașe. Am intrat în niște corturi roșii și am așteptat, într-unul, toți cu picioarele fleașcă, încă șapte ore. Eram înconjurați de priveliști greu de suportat: mulți oameni erau într-o stare fizică proastă și aveau nevoie de îngrijiri medicale. Chiar am crezut, la moment dat, că nu vom mai ieși niciodată din acele corturi roșii. Dar am reușit. În sfârșit, eram în siguranță.
Soțul nu a putut trece granița din cauza ordinului de mobilizare. În plus, le are în grijă pe mama și bunica sa. Și cumnatul meu la fel, are părinți în vârstă care nu au putut pleca și încă niște amici de familie, tot bătrâni, lăsați în grija lui. Sunt cu toți înghesuiți într-o casă fără apă și fără cine știe ce mâncare. Se încălzesc cu lemne din pădure.
Am încă mulți prieteni în Ucraina, unii la Kiev, alții la Harkiv, în buncăre cu copii foarte mici. Nici nu pot să-mi imaginez câtă durere și spaimă e-n sufletul lor. Plâng când văd imagini cu ei.
Totul a rămas în Kiev, viața, lucrurile, tot ce iubeam. Dar nu lucrurile contează. Ci soțul meu și mă bântuie gândul că nici pe tata nu am reușit să-l înhumăm. Trupul său a rămas la morgă pentru că nu am reușit să obținem toate avizele necesare pentru funeralii. Sper să ne întoarcem și să reușim să-i facem cea mai bună înhumare posibilă”.
Sursă: podul.ro
