Româncă din Italia: Suntem sclavi cu zâmbetul pe buze și mâncăm cu toții pâinea amară a străinătății
Mă numesc Marinela, sunt româncă, am 43 de ani și doi copii pe care îi divinizez. Acum cinci ani am fost nevoită să plec din țară pentru binele lor. Mă trezisem în luna septembrie, la început de an școlar, că nu mai aveam cu ce să le cumpăr rechizite și hăinuțe pentru școală, dădusem toți banii pe chirie și întreținere.
Divorțasem după o căsnicie de 13 ani în care făcusem o casă, dar totul se năruise și eram nevoită să locuiesc cu chirie. Salariul meu de barman era foarte mic, iar cheltuielile foarte mari, numai cu ciubucul pe care mi-l lăsau clienții mai reușeam să supraviețuim cât de cât.
Când nu am mai reușit să fac față, am plecat. La început am fost pentru câteva luni în Anglia, iar de patru ani locuiesc și muncesc în Italia.
Pentru mulți români Italia poate reprezintă un tărâm de vis, dar pentru mine e un iad
Este locul unde nu aș vrea și nici nu am vrut să fiu, dar de dragul fetiței mele a trebuit să iau această decizie. După divorț băiatul a decis să stea cu tatăl său, dar tot eu îl întrețin, fostul meu soț este pensionat pe caz de boală și nu are posibilitatea să îi ofere tot ce are nevoie.
Fata a mers cu mine mereu, iar acomodarea în Italia a fost grea pentru amândouă. Acum are prieteni, a terminat clasa a 8-a și se pregătește pentru un alt pas în viață.
Mie mi-e greu aici, printre italieni… În general suntem buni doar cât au nevoie de noi, după ce nu le mai ești de folos ești tratat ca un nimic. Am plecat de la trei locuri de muncă pentru că nu am suportat niciodată să fiu tratată ca un obiect.
Nu suport să văd cum româncele noastre sunt folosite, exploatate, cum lucrează ore în șir fără un contract de muncă sau pe contracte înregistrate cu ore minime. Italienii le oferă o cazare și un blid cu mâncare, iar ele sunt la dispoziția lor 24 de ore din 24, le îngrijesc bătrânii sau le cresc copii.
Și nu zic nimic, nu vor să zică nimic, se mulțumesc așa pentru că în țară nu au nimic, iar aici se bucură că au mâncare, cazare, apă caldă etc. Din banii câștigați nu cheltuie nimic sau prea puțin, trimit totul acasă.
Muncește un român cât doi italieni la un loc pentru un salariu de 800 de euro, nu zic, sunt și români care câștigă mai mult, dar oricum sunt mult mai prost plătiți decât italienii. Apoi merg vara în țară, se întorc acasă cu zâmbetul pe buze după ce au mâncat cu lacrimi pâinea amară a străinătății.
Nu știu cum să facă și de unde să mai economisească bani ca să aibă de cheltuială când se întorc în România, apoi tot ce au agonisit de-a lungul anului se duce într-o lună de concediu pe plaiurile natale.
Nu tu căldură iarna că trebuie să economisească, nu tu aer condiționat vara că trebuie euro în țară unde lasă impresia la toate neamurile că ar fi plini de bani, iar aici nu le ajung de la o lună la alta pentru că toate sunt scumpe.
E greu printre străini, dar nu recunoaștem pentru că ne-am obișnuit cu viața asta și sunt puțini cei care recunosc. Pe mulți îi auzi spunând:
„Și ce dacă mă tratează așa, important e să mă plătească”, „Dacă plec cine mă mai ia pe mine la muncă”, etc. Trist, dar adevărat și toate astea se întâmplă acum, în Italia, unde românul e sclav cu acte în regulă, sclav cu zâmbetul pe buze.
Am scris câte ceva din ce am văzut și am trăit eu în această țară, vreau doar să vă zic că Italia nu e chiar așa de primitoare și de iubitoare cum o descriu unii. Doar că ne-am obișnuit să ne mințim frumos…
