Motivul pentru care Silviu Prigoană și-a făcut singur parastasul de 40 de zile acum 16 ani: ce spun preoții despre acest obicei neobișnuit
Într-o abordare ieșită din comun, cunoscutul om de afaceri Silviu Prigoană a hotărât în urmă cu 16 ani să își organizeze propriul parastas de 40 de zile, în timp ce era încă în viață. Evenimentul, desfășurat în 2008 la București, a adus împreună aproximativ 80 de invitați, incluzând prieteni și rude apropiate. Prigoană, cunoscut pentru excentricitățile sale, a dorit prin această inițiativă să se asigure că toate detaliile parastasului său vor fi exact cum și le-a imaginat, având în același timp ocazia să fie prezent la propria ceremonie.
Parastas în viață: Povestea lui Silviu Prigoană și reflecțiile unui fost preot despre tradițiile funerare
Pentru Silviu Prigoană, ideea a avut o motivație profund personală. Omul de afaceri a explicat că și-a organizat parastasul dintr-o dorință de a se asigura că va avea de mâncare „pe lumea cealaltă”. „Nu vreau să-mi las soarta în mâinile altora, care poate nu ar mai organiza parastasul,” a declarat el. Detaliile au fost atent alese, de la locație și invitați până la meniul care nu a inclus fructe de mare, Prigoană spunând că „în București nu există mare” și că mesele trebuie să respecte autenticitatea românească. Printre preparatele servite s-au numărat jumările, șoriciul și fasolea cu afumătură, mâncăruri ce i-au amintit omului de afaceri de propria copilărie.
Opinia unui fost preot: „Pomeniți morții cât timp sunt încă vii”
În contrast cu ineditul gest al lui Prigoană, fostul preot Daniel Balaș, cunoscut pentru discursurile sale incisive despre tradițiile religioase, oferă o perspectivă critică asupra parastaselor fastuoase organizate în memoria celor decedați. Balaș consideră că evenimentele de acest tip sunt adesea risipitoare și nefolositoare pentru sufletul răposatului, susținând că adevărata compasiune ar trebui oferită în timpul vieții și nu după moarte, prin opulența pomanelor.
Într-un videoclip publicat pe rețelele sociale, Daniel Balaș a comentat despre rolul parastaselor și cheltuielile implicate: „E doar fală și mândrie, ajută doar la șmecherie.” În opinia sa, banii investiți în mese somptuoase ar putea fi folosiți pentru a aduce bucurie celor dragi în viața de zi cu zi, mai degrabă decât să impresioneze invitații într-un moment tragic. Balaș susține că o relație autentică nu are nevoie de astfel de gesturi postume pentru a dovedi iubirea față de cei plecați.
Ironia tradițiilor și sfatul de a aduce bucurie cât încă există viață
Fostul preot a relatat o experiență de pe vremea când oficia slujbe, evocând un parastas grandios ce i-a rămas întipărit în memorie. Acesta l-a descris ca pe „o nuntă, nu un parastas,” subliniind ironia unor astfel de ceremonii prin care rudele oferă nevoiașilor obiecte scumpe și haine de lux pe care „raposatul” nu i-a cunoscut niciodată. Balaș a împărtășit cu umor și un sfat pe care l-a oferit unei văduve: „Mai bine îl duceai pe moșul la cârciumă de viu,” explicând că o astfel de experiență i-ar fi adus mai multă bucurie în timpul vieții decât orice ceremonie fastuoasă.
Balaș crede că multe familii care ignoră nevoile celor dragi în timpul vieții se simt impulsionate de presiuni sociale și de dorința de a „arăta lumii” cât de mult le pasă, organizând pomeni și parastase elaborate. În opinia sa, acestea sunt gesturi goale de conținut spiritual, menite mai degrabă să arate opulența decât să ofere liniște sufletului celui decedat.
„Colacii aruncați la pui” și criticile la adresa risipirii resurselor
Daniel Balaș pune accentul pe necesitatea unei comuniuni spirituale autentice, mai degrabă decât pe mesele încărcate cu bucate care adesea ajung la gunoi sau sunt date animalelor. El subliniază că simbolurile religioase, precum coliva și colacii, ar trebui să fie gesturi de respect și nu opulență. „Colacii aruncați la pui și coliva dată la găini nu vor aduce pace sufletului răposatului,” avertizează fostul preot, invitând oamenii să fie mai atenți la valoarea reală a tradițiilor și să ofere iubire și sprijin celor dragi în timp ce aceștia sunt încă în viață.
