Liliana, badantă în Italia. Nevoită să ia viața de la capăt după ce și-a pierdut soțul și casa
Cu soțul decedat și fiul plecat pe front, viața Lilianei, o ucraineancă în vârstă de 56 de ani, a devenit în ultimul timp mai mult o povară decât o binecuvântare. Cu toate acestea, a găsit forța de a merge mai departe și la propriu, și la figurat. Acum locuiește la Prato, în Toscana, unde îngrijește un bătrân.
Liliana locuia în Harkov, în nord-estul Ucrainei și lucra ca asistentă medicală. De când a început războiul a fost prezentă zi și noapte în situații de urgență îngrijind bărbați, femei și copii răniți în explozii.
Într-o zi, a fost lovită și casa ei: „Geamuri sparte, camere distruse, a devenit imposibil să locuim în casa noastră”, a povestit ea pentru Corriere della Sera.
Așa că Liliana, împreună cu soțul și cu fiul ei, a mers să se adăpostească sub pământ, în stația de metrou, alături de alte persoane. „Am stat acolo timp de trei luni, a fost teribil, aveam puțină mâncare, purtam mereu vesta antiglonț”.
Dar și mai teribil a fost ziua în care și-a pierdut soțul: „El se întorcea acasă să ia câteva lucruri, în acel moment au venit rușii cu tancurile, au tras și au lovit clădirea în plin, nu a supraviețuit”, a mai povestit femeia.
„A fost imposibil să-l duc și să-l înmormântez la cimitir, au fost îngropați toți morții într-o groapă comună, când mă voi întoarce în Ucraina nu voi avea nici măcar un mormânt unde să-mi plâng soțul”.
Apoi, fiul ei în vârstă de 30 de ani a fost luat pe front. În fiecare zi Liliana se roagă pentru el. „Nu știu exact unde se află acum”. L-a salutat înainte de a pleca în Italia.
Liliana își amintește de ziua plecării. Nouă ore cu autobuzul din orașul ei până la granița cu Polonia. „Apoi am dormit trei zile într-un stadion amenajat pentru refugiați”. În cele din urmă, călătoria cu autobuzul, de data aceasta spre Italia.
Mai întâi la Napoli, unde are un grup de prieteni, apoi în Toscana, unde a găsit un loc de muncă.
„În Ucraina eram asistentă medicală, așa că îngrijirea bătrânilor este un loc de muncă pe care îl fac cu îndemânare.”
În două luni a obținut permisul de ședere. „Viața este grea, dar încerc să fiu fericită pentru că am un acoperiș deasupra capului, un pat și o bucată de pâine în fiecare zi. Acasă am dormit în stația de metrou și nu aveam acest confort.”
Încă dinaintea războiului, în Italia se afla cea mai mare comunitatea ucraineană din Europa, cu 223.500 de persoane cu domiciliul legal, la care se adaugă în prezent circa 150.000 de refugiați. Femeile reprezintă 78,9% din totalul ucrainenilor din Italia.
