Horia Moculescu a murit. Compozitorul avea 88 de ani
Compozitorul, pianistul și omul de televiziune Horia Moculescu a încetat din viață în această dimineață. Artistul era internat la Institutul Național de Boli Infecțioase „Matei Balș” din București.
În vara acestui an, el a apărut într-un scaun cu rotile, vizibil slăbit. Ulterior, el declara că acela nu este un scaun cu rotile, ci unul de birou, care are roţi, dar recunoştea că urmează de mai mulţi ani un tratament şi că starea sa de sănătate nu era una bună.
Horia Moculescu a fost una dintre cele mai importante figuri ale muzicii ușoare românești, autor a sute de compoziții și un nume emblematic pentru generații întregi de artiști.
De-a lungul carierei sale, a colaborat cu mari interpreți și a fost prezent constant în viața culturală și media din România, fiind apreciat pentru talentul și umorul său.
Nidia, fiica lui Horia Moculescu, în lacrimi
Nidia Moculescu a postat un mesaj sfâșietor după decesul tatălui săi.
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta….
M-ai învățat atâtea, tată, dar un singurul lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei – de fapt ochii tăi – , sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinulul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns… Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei..”, a scris Nidia, în lacrimi, pe un grup de prieteni.
