Aurica, mama uitata de propriii copii intr-un salon de spital. „M-au lasat aici si nu s-au mai intors”
Drama cutremuratoare a unei batrane abandonate in spital. „Nu-i urasc. Mi-e doar dor de ei”
Intr-un colt rece de salon de la Spitalul Sf. Spiridon din Iasi, o femeie in varsta cu privirea pierduta si trupul marcat de ani grei de munca si suferinta asteapta… nimic. Asteapta in zadar, cu o tacere apasatoare in jurul ei si un gol care nu poate fi umplut nici macar cu toata grija lumii.
Abandonata de proprii copii, intr-un salon de spital
Aurica Bunduc, o batrana din satul Fantanele, judetul Iasi, a fost adusa la spital de catre copiii ei. Cu vorbele calde ale unei promisiuni aparent sincere: „ne intoarcem maine sa te luam acasa”. Dar ziua aceea n-a mai venit niciodata.
Au trecut saptamani. Internarea s-a incheiat. Tratamentele medicale s-au terminat. Dar nimeni nu a mai venit s-o ia. Niciun telefon, niciun mesaj, niciun semn de viata.
„Au zis ca vin a doua zi. M-au lasat si… s-au dus. De atunci, nimeni…”,
sopteste ea printre lacrimi. Cuvintele sunt putine, dar durerea e infinita.
De la „mama” la „o batrana in plus”
A fost mama. A crescut copii, a muncit o viata intreaga, a pus mancare pe masa, a sters frunti fierbinti, a leganat vise si a suferit in tacere pentru fiecare lipsa. Acum, la apusul vietii, nu mai e decat o „batrana in plus” intr-un pat de spital.
Chiar si in suferinta, gaseste o farama de intelegere pentru cei care au parasit-o:
„Poate-s ocupati… poate au si ei griji…”
vocea ii tremura, dar ochii tradeaza resemnarea. Nicio mama nu ar trebui sa spuna asta. Dar in Romania reala, se intampla prea des.
„Este abandon pur”. Marturia emotionanta a medicului
Medicul de garda vorbeste cu tristete despre cazuri similare care devin tot mai frecvente in spitalele din Romania:
„Nu mai e nevoie de spitalizare. Dar nu are unde merge. Nimeni nu o cauta. Nu raspunde nimeni la telefon. Este abandon pur.”
In timp ce personalul medical face tot ce poate pentru a-i oferi un minim de confort – hrana, ingrijire, zambete –, lipsa celor dragi atarna mai greu decat orice boala.
Spitalul nu este azil, dar nici strada nu poate fi un raspuns
Asistentele si infirmierele se implica sufleteste, dar recunosc limitele sistemului. Spitalele nu sunt pregatite sa devina azile sociale, iar batranii uitati de copii sunt tot mai multi. Ce se intampla cu ei? Cine raspunde pentru aceste destine?
Apel la constiinta: Nu lasati batranetea parintilor vostri in grija statului
Drama batranilor abandonati in spitale este o realitate pe care nu o mai putem ignora. Nu este un articol viral sau o stire de moment. Este un strigat mut al celor care au tacut prea mult. Care au iubit, au oferit, au sacrificat – iar acum sunt nevoiti sa infrunte apusul singuri.
Sa nu uitam: oricat de ocupati am fi, niciun succes nu valoreaza cat zambetul unei mame. Nicio vacanta nu compenseaza o vizita ratata. Si niciun ban nu poate inlocui o imbratisare sincera.
